Scrisoare de la un raulet catre vant

Dragul meu vant,

Sunt un raulet...inca nu m-am format...cand m-am nascut nu stiam ca exista primejdia, nu stiam ce inseamna primejdia, stateam langa mama care ma ocrotea si curgeam...curgeam lin in armonie si fericire; dar a venit o zi ingrozitoare, o zi in care mama mi-a dat drumul, m-a lasat de unul singur. Erau zile in care ma enerva pentru ca statea tot timpul cu mine si imi spunea ce sa fac, pe unde sa o apuc si ce piatra sa ocolesc...insa acum mi-e dor de ea...a plecat impreuna cu fratiorii mei pe un alt drum.
Acum vad pietrele si mi se pare ca pot sa ma imprietenesc cu ele, ca pot sa ma joc cu ele si nu le mai ocolesc si...ma izbesc de ele, ma rup in doua si ma doare...desi, dupa ce m-am lovit, sunt obligat sa ma intorc si revin, ramane crapatura. De multe, cand ma izbesc, sar stropi din mine si, desi cad inapoi, mi se pare ca ceva lipseste, mi se pare ca au ramas acolo in aer sau pe piatra...pierd din mine si picatura aceea niciodata nu-mi va reveni.
Era odata o zi frumoasa, cu soare - stii? ma impac destul de bine cu soarele - era vesel si dragut cu mine, imi zambea, ne jucam...pana cand ai aparut tu! La inceput te uram! Imi stricai jocul si imi furai prietenul; ma departeai de el obligandu-ma sa curg mai repede decat era ritmul meu...erai aspru si sever, iar eu eram obisnuit cu delicatetea, gingasia...acum, insa, te iubesc! Mi-am dat seama ca soarele este lingusitor, iar tu ma aparai de prefacatoria lui. Cu el intram in lumea fanteziei - tu ma aduceai " cu picioarele pe pamant " - de asta nici nu-mi placeai! Mi-am dat seama ca am imbatranit, ca sunt taiat si ranit si am inceput sa simt durerea dupa ce m-ai trezit la realitate, ai inceput sa ma ajuti - intai suflai si picaturile cadeau inapoi la mine, chiar daca la inceput nu le recunosteam pe parcurs mi le reinsuseam, apoi, dupa ce ai considerat ca am suferit destul si ca sunt indeajuns de puternit, ai inceput sa ma agiti, sa ma rascolesti si sa pot sa ocolesc, in adevaratul sens, piatra.
Cu soarele?!...nu sunt certat definitiv...ba chiar de loc! La suprafata totul este la fel: radem, ne jucam, ne bucuram de viata, schimbarea este insa in alta parte, poate in adancuri, desi m-ai cunoscut cu suprafata. Stii? Chiar ma gandeam! Eu am adancuri! Adancuri pe care soarele niciodata nu le-a cunoscut, nu le-a atins fata, nu a reusit sa mi le lumineze, tu nu ai adancuri, ma cuprinzi cu toata fiinta ta...nu esti ca soarele! nu ai forma, nu te vad si totusi tu ai patruns in toate ascunzisurile mele, in mine...pe tine chiar te simt si, desi ai ramas neschimbat, eu simt ca tu ma ocrotesti...sa nu ma parasesti niciodata dragul meu vant!